14 aprilie, ora 4:30 am pornim la lumina frontalelor in traversare orizontala spre startul rutei. Sunt urme evidente in zapada si asta ne mareste confortul si viteza. Asa cum am stabilit cu Alex, ne vom asigura in coarda doar cand ajungem la “Difficult Crack”. Zis si facut. Cu atentie si incurajari reciproce ajungem chiar la primele raze de lumina la “Fisura Dificila” unde ne legam in coarda. Intrucat am echipamentul deja pe mine, plec primul. Catararea acestei fisuri este asa cum ii spune si numele, dificila. 20 m de teren vertical friabil in care te misti ca o pisica avand sentimentul ca totul se farama sub coltari.Alex sub “Rote Fluh”. Suntem minusculi in comparatie cu acest perete grandios.Putin inainte de “Traverseul Hinterstoisser” (de vazut filmul The Beckoning Silence despre drama lui Toni Kurz si a companionilor lui) ne ajunge din urma Michi Wohlleben impreuna cu Julien Irilli care urmau ca in aceea zi sa incerce sa stabileasca un record de viteza in echipa. Au reusit sa catere ruta in 05h05min ! Michi este partenerul de catarat a lui Ueli Steck, este ghid de la varsta de 21 ani (acum are 24) si a mai urcat Fata Nordica Eiger de 5 ori pana acum. Ne imprietenisem cu el cu o seara inainte, in bivuacul de le Eigergletscher cand l-am intrebat ce asigurari mobile va lua cu el pe traseu. Fastacit, ne-a spus sa nu il luam ca etalon, ca el va lua doar 2 frenduri si 2 nuci. Iata-l pe Michi depasindu-ne repede pe acest pasaj. Din neatentie, dupa ce a dezasigurat coarda, partenerul lui a uitat sa recupereze si friendul plasat de Michi in fisura. Dusi au fost. Am recuperat frendul si i l-am aratat lui Alex, care a avut o remarca de milioane: “Acum ca au pierdut jumatate din echipament, vor asigura mai putin si vor termina ruta mult mai repede decat si-au propus!”Alex catarand “Ice Hose”, un pasaj vertical si foarte interesant ce leaga primul camp de gheata de al doilea.Dupa “Bivuacul Mortii”, care nu ne inspira deloc ca si loc de bivuac, traversam al treilea camp de gheata si ne indreptam spre vestita “Rampa”. Lunga de 150 m, ea ne conduce diagonal stanga spre “cruxul” din aceea zi: “Ice Chimney” si “Ice Bulge”, doua lungimi pe care le impartim frateste.Eu iau “Hornul” in timp ce lui Alex ii revine “Umflatura”. Teoretic, ambele din gheata … practic insa gheata lipsea in mare masura pe Horn, asfel pasajul devenind unul delicat de dry-tooling, mai ales cu rucsaci grei in spinare. Am trecut pasajul si odata ajuns in regrupare m-am descarcat de tensiunea acumulata si am chiuit de bucurie! Alex mi-a zis ca a fost cea mai curajoasa catarare cap de coarda care i-a fost dat sa o vada. Am stiut ca exagereaza, dar i-am zambit si i-am fost recunoscator pentru complimentul spus in acel moment.Gata, am urcat deja 2/3 din perete si ne aflam in locul de bivuac, “Brittle Ledges”. Aici ne vom petrece noaptea de 14 spre 15 aprilie. Facem balustrada cu semicoarda si legati in ham, topim zapada si ne hidratam, gatim, mancam si ne pregatim sa vedem apusul din sacii de dormit. Sub noi, schiorii care toata ziua au animat partiile de sub Eiger, acum au amutit. Odata cu venirea noptii, se asterne linistea si noi ne cuibarim in culcusul improvizat, cu gandul la ziua de maine. Din cauza ca nu am avut semnal in perete, telefoanele ramase deschise sunt acum fara baterie. Si desi ne doream sa asiguram persoanele dragi ca suntem bine prin voce, o facem doar telepatic.La ora 4:00 suntem treziti de zgomot de pioleti si coltari. O recunosc pe celebra Ines Papert si conversam putin. Ea si partenerul ei au plecat la ora 22:00 pentru a catara noaptea, sperand sa prinda ruta mai inghetata decat in timpul zilei. Ines nu are rucsac, iar partenerul ei are unul foarte mic. Au continuat catararea in ritm alert, estimez ca au prins rasaritul pe varf.Nici eu si nici Alex nu suntem oameni foarte matinali, si cum a doua zi dimineata se intampla ca sa mai apara o echipa, ii lasam sa ne depaseasca. Asfel startul il luam la ora 10:00. Alex serveste la micul dejun renumita “Brittle Crack” (Fisura Fragila?!), si imi tot striga ca i-au inghetat mainile pe stanca si ca simte crampe in muschi. “Ei, asa e pana te incalzesti putin, o sa fie bine, azi e ziua varfului!” ii raspund ca incurajare, constient fiind ca si eu voi trece foarte curand prin aceleasi chinuri.Urmez eu in “Traversarea zeilor”, o traversare orizontala si putin descendenta de 150 m unde ne minunam amandoi de expunerea pasajului si un sentiment de adanca admiratie ne incearca la gandul celor care au trecut prima oara pe aici. Oauuu, jos palaria!Suntem deja in “Paianjenul Alb”, si il vad pe Alex cum ia viteza. Mergem concomitent. Mai bine spus, alergam la deal. Aici suntem sub un foc continuu de pietre in cadere care suiera pe langa noi ca niste gloante atunci cand nu isi ating tinta, bagandu-ne in sperieti. Cand si-o ating, fiecare isi scutura membrul lovit si imediat continua catararea intr-un ritm din ce in ce mai alert. Fiecare vorbeste pe limba lui si se roaga in gand. Oare de ce am fost lenesi si am plecat asa de tarziu din bivuac, de ce nu ne-am gandit ca soarele va incalzi partea superioara si vor pica multe pietre in acest loc?! Iar cei 150 m de verticala par o vesnicie!In sfarsit, iata-ne in siguranta urcand o alta rampa de gheata. “Fisura de Quartz” imi revine mie. Il aduc si pe Alex sus si apoi il pozez in celebrul “Bivuac Corti”.Alex pleaca mai departe si catara “Hornurile de Iesire” care au gheata si sunt in conditii foarte bune.Ma aduce la el si dintr-o data simt ca am depasit tot ce era mai greu din traseu si simt ochii plini de lacrimi. Probabil asta e efectul iesirii bruste in soare dupa mult timp petrecut catarand in umbra. Dau sa imi imbratisez partenereul, dar el mi-o taie scurt: “Mai avem 200 m pana pe creasta somitala, fii bun si da-i bice!”La 14:30 suntem pe varf si ne imbratisam. Alex isi tine speech-ul filmandu-se. Are emotii, se incurca si trage mai multe duble. Ii tin pumnii si ma bucur cand il aud ca e multumit de ce a iesit. Savuram peisajul din jur si nu ne grabim. Am ajuns cu greu aici, de ce sa plecam atat de repede?
Intr-un final incepem coborarea pe flancul vestic pe panta de zapada in plin soare. Am in curand probleme cu coltarii mei, care fiind fara anti-snowuri, aduna zapada in forma de toc sub talpa. Trebuie sa lovesc coltarii cu pioletul la fiecare pas pentru a o indeparta. Alex o ia inainte, il vad cum devine tot mai mic. La un moment dat ma ajunge din urma o alta echipa cu care cobor o buna bucata de drum. Mai ma las sa alunec si pe fund si cand iau viteza franez in piolet. Asfel mai castig ceva timp. Simt insa oboseala si deshidratare. Soarele arde cu putere.
Ajung in statia de tren Eigergletscher si nu gasesc pe nimeni. Ma uit la orarul trenului si vad ultimul tren a plecat la ora 18:10, cu exact jumatate de ora inainte de sosirea mea. Dintr-o data realizez ca eu a doua zi trebuie sa lucrez si ca era foarte important sa prindem acel ultim tren spre Grindelwald pentru a ajunge in aceeasi seara in Chamonix. Oare Alex a prins ultimul tren? Motive ar avea suficiente: are de trimis materialul video a doua zi, si e foarte important acel job pt el. Un sentiment de deznadejde ma loveste ca un ciocan in moalele capului. Ma surprind vorbing cu voce tare cu unul din baietii din cealalta echipa: “Offff! Partenerul meu a plecat cu ultimul tren! Cred ca am ramas singur aici…” Si simt cum panze de paianjeni imi intra in ochi.
“Hei omule, sunt aici!” imi striga Alex iesind din cladirea statiei de tren. O privire i-a fost suficienta ca sa isi dea seama prin ce trec si care imi sunt temerile. “Si acum, ce facem?” ma intreaba Alex zambitor. “Alex, trebuie sa fiu maine la servici, esti ok sa coboram pe picioare in Grindelwald?”. A incuvintat planul meu: sa coboram pe marginea partiei de schi si apoi sa urmam linia de tren pana in Grindelwald. Zis si facut. La ora 21:00 eram in parcare la masina, cu basici la picioare de atata mers (1300 m diferenta nivel coborata), dar fericiti. Putin dupa miezul noptii, intram in Chamonix.
Foarte curand dupa asta, Alex a zburat inapoi in UK, intrucat sezonul de iarna s-a terminat. Au ramas in urma amintiri frumoase, si fotografia de mai jos e una din ele.ps: Duminica, 3 mai 2015 aflandu-ma in orasul natal Timisoara, Romania, primesc un mesaj de la Alex: “Omule, nu pot sa cred! Mi-au oferit jobul!”. Ei bine, mult succes prietene si … Multumesc!Descriere preluata de pe blogul pesonal al lui Catalin Pobega
