Dincolo de zidurile fortăreţei de secol XVI din nordul Italiei, lanţul muntos al Dolomiţilor scânteia în lumina târzie a după-amiezii. În spatele zidurilor, Reinhold Messner, cel mai mare alpinist al lumii, îşi construia un munte. La ordinele lui, un excavatorse deplasa înainte şi-napoi prin curtea prăfoasă, ridicând lespezi de piatră şi aşezându-le într-o piramidă ingenioasă, care, la finalul operaţiunii, devenise un mic munte.

”Acesta este Kailas, Muntele Sfânt” – a spus Reinhold în timp ce excavatorul umplea aerul cu un praf auriu. Messner savura întreaga scenă; nu era doar satisfacţia de a vedea cel mai venerat munte al Tibetului ridicat în miniatură la indicaţiile sale, ci, bănuiam eu, şi vuietul, bubuiturile, haosul, praful, precum şi magnifica originalitate a acţiunii. Macheta Muntelui Kailas este doar unul dintre multele exponate, atractive şi inspirate, care vor putea fi văzute la ultimul său Muzeu Messner al Muntelui, acum având ca temă “bărbaţii şi munţii”.

Reinhold Messner se află de o bună bucată de vreme în ceea ce el numeşte Stadiul Şase al deja remarcabilei sale vieţi, fără să fi aruncat, pare-se, nici măcar o privire spre Stadiul Unu, atunci când era unul dintre căţărătorii de elită ai lumii, sau spre Stadiul Doi, atunci când a fost, fără discuţie, cel mai mare alpinist de altitudine din lume. Astăzi, la 62 de ani, el poate fi recunoscut imediat din multitudinea de fotografii publicitare realizate în ultimele trei decenii – suplu, viguros, sportiv, cu o coamă şi mai lungă de păr ondulat, acum grizonantă. Trăsăturile sale tind să alterneze între două expresii tipice: prima, o privire de o intensitate feroce, care, combinată cu mobilitatea sprâncenelor şi cu barba şi părul fluturând în vânt, îi conferă un aer autoritar de Zeus. Cu această expresie a reuşit să-şi mişte muntele din loc. A doua este zâmbetul său emblematic – etalarea reflexă a dinţilor foarte albi şi uniformi dindărătul bărbii, care-i lumina pe prieteni şi duşmani, deopotrivă. Acelaşi zâmbet larg îl afişa şi acum, când îşi imagina momentul culminant al deschiderii Muzeului Messner: o explozie violentă, simulând o erupţie vulcanică, urma să sfâşie întunericul dintre zidurile castelului.

”Trebuie să fie o grămadă de flăcări şi fum – spune el, din nou încântat. Şi trebuie să fie noaptea, astfel încât să se vadă din întregul Bolzano.” Se opreşte o clipă, savurând ideea focului de artificii care le va părea privitorilor o explozie catastrofală. “Atunci, prietenii mei vor spune: “Ce păcat!”, iar duşmanii: “În sfârşit!”“

Pentru nealpinişti, dimensiunile şi măreţia succeselor lui Messner pot fi greu de înţeles. Să luăm, pentru început, ascensiunea împreună cu vechiul său partener, Peter Habeler, pe Hidden Peak, vârful de 8.068 de metri al lui Gasherbrum I, unul dintre giganţii Himalayei, fără a folosi nimic din arsenalul tradiţional al alpinismului de altitudine – cărăuşi, tabere intermediare, corzi fixe, butelii de oxigen – , care a marcat apariţia unor noi standarde în alpinism. Însă aceasta se întâmpla în 1975, înainte ca Messner şi Habeler să urce pe Everest fără oxigen, o victorie care a împins alpinismul la limita sa absolută. Dar şi aceasta s-a petrecut în mai 1978 – cu trei luni înainte ca Messner să urce singur pe Nanga Parbat, al nouălea munte ca înălţime din lume – o reuşită considerată drept una dintre cele mai îndrăzneţe din istoria alpinismului. Care însă s-a petrecut cu doi ani înainte ca el să urce pe Everest fără oxigen, echipat doar cu un rucsac mic – şi singur.

”Este foarte greu să evaluezi alpinismul de altitudine” – spune Hans Kammerlander, care a urcat pe 7 din cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri din lume împreună cu Messner. “Nu există arbitru, nu există cronometru. Au fost şi alţii, Buhl, Herzog, Forrer – înşiră el numele unor mari alpinişti. Ei au făcut mai multe ascensiuni solitare. Însă Reinhold a avut atât de multe idei noi, a descoperit noi metode, noi tehnici. Şi le-a imaginat, apoi le-a pus în practică. Aşa că, pe ansamblu, da, merită titlul de cel mai mare alpinist din istorie.”

Contribuţia lui Messner la dezvoltarea profesiunii sale nu constă doar într-o listă de izbânzi incredibile, ci şi în neobosita filozofie din spatele lor. “Mă interesează doar experienţele noastre, nu munţii, nu sunt un naturalist – spune el. Mă interesează ce se întâmplă în fiinţa umană… William Blake a scris cândva că atunci când bărbaţii se întâlnesc cu munţii se întâmplă lucruri măreţe” – spune, parafrazând un citat favorit din opera acestui poet din secolul al XVIII-lea şi, totodată, filozofia noului său muzeu. “Dacă ai avea o autostradă pe Everest, nu te-ai întâlni, de fapt, cu muntele. Dacă totul e pregătit dinainte şi ai un ghid responsabil cu siguranţa ta, nu întâlneşti muntele. Întâlnirea cu muntele are loc doar dacă... te bazezi pe tine însuţi.”

Într-un eseu scris la doar 23 de ani, el condamna tacticile de “asediu”, care permit chiar şi unui căţărător fără prea multă pricepere să cucerească un munte, piton după piton, lansând o pledoarie atât în favoarea muntelui, care “nu se putea apăra”, cât şi a căţărătorului, care pierdea şansa de a-şi testa limitele curajului şi ale măiestriei. Intitulat “Uciderea imposibilului”, eseul, devenit acum un fel de text clasic, susţinea că utilizatorii pitoanelor cu expansiune “ucideau fără pic de minte idealul imposibilului”. Minimalismul lui Messner – susţine cu tărie că n-a înfipt niciodată un piton cu expansiune într-un perete, după cum n-a folosit niciodată oxigen – era, prin urmare, o demonstraţie trufaşă a faptului că principiile sale puteau fi puse, în mod spectaculos, în practică. Ascensiunile sale care au făcut istorie au însemnat o “eliberare” atât pentru căţărătorul solitar, oferind o alternativă la costisitoarele şi greoaiele expediţii clasice, cât şi pentru munţii înşişi. Ironia a fost, desigur, că tocmai Messner, prin reuşitele sale, a ucis sau a bagatelizat tot ceea ce în mod tradiţional reprezenta “imposibilul”.

Datorită şirului de cărţi care au urmat victoriilor sale şi ajutat de aspectul său, sumbru dar atrăgător, care-l făcea uşor de promovat, Messner a devenit o celebritate care depăşea cu mult lumea abonaţilor unor reviste precum Alpinist sau Gripped. În Europa, unde frecventele apariţii la posturile de televiziune l-au menţinut în atenţia publicului şi i-au permis să-şi exprime opiniile, uneori prea brutale, el continuă să stârnească vii emoţii, fiind primit de admiratori cu adoraţia rezervată starurilor rock, iar de detractori cu acuzaţii de autopromovare. Lui însă ambele atitudini îi stârnesc acelaşi entuziasm. “Obstacolele mă motivează” – spune. Veşnic în confruntare, e celebru pentru izbucnirile sale de furie. “M-am înfuriat atât de tare, încât am strigat la el de s-au zguduit geamurile” – spune el cu satisfacţie despre o confruntare cu un inamic local. Se poate spune că Reinhold a dat piept, de mic, cu aceleaşi fenomene care îi dau acum energia: obstacole, risc şi furie care-ţi stimulează adrenalina.

Reinhold s-a născut şi a crescut în St. Peter, un cătun din Valea Villnöss, aflată în Tirolul de Sud, din nordul Italiei, un loc pe care încă îl consideră “cel mai frumos din lume”. Definitoriu pentru întreaga vale, lanţul muntos Geislerspitzen se înalţă eteric deasupra păşunilor alpine, cu piscuri de piatră ce împung cerul precum turnurile unui castel din poveşti. “Căţăratul se leagă de două lucruri – spune Reinhold. Tatăl meu era alpinist, chiar dacă nu unul “extrem”, aşa că noi, copiii, deja auziserăm despre asta.

În al doilea rând, nu exista niciun teren de fotbal în vale… n-aveam bazin de înot, nici măcar acum nu ştiu să înot. Singura şansă de a ne exprima era să mergem pe stânci. Aşa că am învăţat de foarte mici.” Reinhold avea doar 5 ani când, condus de tatăl său, a cucerit primul vârf, urcând peste 900 de metri pe unul dintre piscurile masivului Geislerspitzen; până la 13 ani, el îşi depăşise deja părintele şi începuse să-şi revendice supremaţia în acest sport.

Tirolul de Sud are o istorie politică frustrantă, cu identitatea mereu împărţită între Italia şi Austria. Chiar şi astăzi, văile şi oraşele sale poartă atât denumiri germane, cât şi italiene, iar majoritatea familiilor sunt, la fel ca a lui Messner, formate din cetăţeni italieni vorbitori de germană. Mama lui Reinhold, Maria Troi, era mai educată decât erau fetele pe vremea respectivă. “Mama ne-a lăsat libertatea de a face ceea ce simţeam că trebuie să facem” – spune Reinhold –, o atitudine neobişnuită în anii de după război, când viaţa se subordona mai degrabă problemelor practice, de câştigare a existenţei. Mulţi o descriu drept forţa blândă, capabilă să tempereze o familie vulcanică.

Josef Messner, capul familiei, era un bărbat cu o personalitate complicată şi nici relaţiile lui cu copiii nu erau simple. În copilărie, Josef fusese un şcolar promiţător, însă circumstanţe familiale l-au împiedicat să urmeze studii superioare. A devenit profesor, s-a căsătorit cu mama lui Reinhold şi s-au mutat într-un apartament aflat la etajul unei case a socrului său. Aici, familia s-a mărit cu câte un copil aproape în fiecare an. Apartamentul, în care singura sursă de căldură era soba cu lemne din bucătărie, era situat deasupra unei măcelării, iar animalele erau tăiate într-un şopron de lângă casă. Ca mulţi alţi ţărani din vale, Messnerii cultivau legume şi creşteau găini, pe care băieţii erau învăţaţi să le taie. În timp ce singura fată, Waltraud, îşi ajuta mama la treburile casnice, băieţilor li se dădea de lucru pe-afară, unde cărau lemne şi pietre, fiecare trebuind să aibă grijă de fratele mai mic. Sarcina lui Reinhold era să aibă grijă de Günther. În casa Messner, ca de altfel în toată zona muntoasă a Tirolului, autonomia era cea mai importantă virtute.

”Tatăl era un catolic fervent, dar cu o viziune calvinistă” – spune fosta soţie a lui Reinhold, Ursula Demeter, cunoscută drept Uschi, care a păstrat legături de prietenie cu Reinhold şi familia lui. Mama era “liniştită, împăciuitoare, fatalistă – aşa era voia Domnului. Însă pentru tată, dacă nu puteai să faci bani, să reuşeşti în viaţă, însemna că Dumnezeu şi-a întors faţa de la tine.”

Viaţa lui Josef Messner s-a complicat şi mai mult din cauza opţiunii sale politice. “În ‘38, Hitler şi Mussolini au căzut de acord că Tirolul de Sud ar trebui să voteze – spune Reinhold. Cine votează pentru Italia rămâne în Tirolul de Sud; cine votează pentru Germania, pentru Führer, poate pleca şi va primi aceeaşi suprafaţă de pământ undeva în Germania. Iar tatăl meu a fost unul dintre susţinătorii acestei formule… care a făcut ca 86% dintre locuitorii sud-tirolezi să-şi părăsească ţinutul natal pentru a pleca la nazişti.” Clătină din cap: “Incredibil!” Războiul a pus însă capăt tuturor acestor opţiuni. Devenind nazist de bunăvoie, Josef Messner şi-a pus speranţele într-un viitor german; ironia a făcut ca sarcina sa în timpul războiului să fie aceea de translator de italiană… La sfârşitul războiului, s-a întors în casa soţiei sale, în aceeaşi vale îngustă, unde a continuat să-şi întreţină, din salariul său de director de şcoală, familia, care număra acum 9 copii cu nume cu rezonanţe puternic teutone – Werner, Reinhold, Siegfried, Waltraud.

”Tatăl meu era un om anxios – spune Hansjörg Messner, unul dintre fraţii mai mici ai lui Reinhold, psihoterapeut la Londra. Anxietatea sa îl făcea să fie foarte exigent. Nu era auster; era exigent în anumite momente, deci exigenţa, sau uneori chiar violenţa sa, erau, cred, reacţii ale anxietăţii sale.” Izbucnirile violente luau câteva forme – bătăile, deloc neobişnuite în lumea rurală a acelor vremuri, sau tiradele. “Tatăl meu ştia nu doar să ţipe, ci şi să umilească” – spune Hansjörg. Când micul Reinhold a picat examenele la şcoală pentru că-şi petrecuse mai mult timp cu căţărarea decât cu învăţatul, tatăl şi-a manifestat toată violenţa dispreţului său. “Mi-l amintesc pe Reinhold stând la masa de lemn din bucătărie, cu capul în mâini şi plângând întruna” – spune Hansjörg. În acel moment, tatăl se putea simţi victorios; dovedise că avusese dreptate. Ani de-a rândul, el îi tot repetase cu vehemenţă îndărătnicului său fiu că o viaţă în care să facă ceea ce-i plăcea şi făcea cel mai bine – viaţa de alpinist – nu era posibilă.

”În familia mea nu aveai decât o şansă – spune Reinhold. Să fii zdrobit sau să zdrobeşti, să fii mai tare decât tatăl.”

Când Reinhold avea 13 ani iar Günther 11, ei formaseră deja o echipă invulnerabilă de căţărători. Deşi amândoi erau la fel de puternici şi talentaţi, personalităţile lor erau extrem de diferite. Reinhold era deschis şi agresiv, un tip sociabil – potrivit fratelui său Hubert Messner, şeful secţiei de neonatologie de la Spitalul din Bolzano –, în timp ce Günther era mai închis. “Reinhold se apuca să facă tot ce voia. Günther nu era aşa – spune Hubert. Günther, pentru că fusese influenţat mai mult de tatăl nostru, cred că asta a fost marea problemă, nu era capabil să spună: “Asta nu-mi place. Nu vreau s-o fac.”“

De la turnurile stâncoase din Geislerspitzen, Reinhold şi Günther au trecut la alte vârfuri din Dolomiţi, iar apoi, mai departe, la ascensiunile clasice din Alpii de vest. În Dolomiţi ei deprinseseră tehnicile de căţărare liberă, însă în Alpi au căpătat experienţă pe trasee mixte sau numai pe gheaţă. Când Reinhold avea 20 de ani iar Günther 18, cei doi se puteau măsura cu unii dintre cei mai experimentaţi alpinişti din Europa. “De câte ori aveam şansa de a urca alături de ei sau de a merge pe un traseu făcut de un alpinist celebru, eram numai ochi şi urechi – spune Reinhold, apoi face o pauză. Asta timp de câţiva ani. Şi aş spune că pe la 20, 23 de ani am înţeles că nu mai era nimeni care putea să se caţere ca noi.” Chiar dacă cei doi fraţi au continuat să facă echipă, Reinhold a început să realizeze ascensiuni solitare fulger, căţărându-se cât mai rapid şi cu cât mai puţin echipament posibil. “Turele solitare ale lui Reinhold din Dolomiţi, începând din ‘65 şi până după ‘70, sunt socotite printre cele mai reuşite – spune Hans Kammerlander, originar, şi el, din Tirolul de Sud. Aceste experienţe sunt însă adesea trecute cu vederea.”

Pe măsură ce cei doi fraţi îşi treceau în palmares trasee tot mai celebre, devenea tot mai evident ceea ce Hansjörg numeşte “triumfalismul” lui Reinhold. “Era un loc în sat unde mergeam să ne uităm la televizor – povesteşte Hansjörg. Ne uitam la meciurile lui Cassius Clay. Ştii cum îşi anunţa Clay meciul: “Îl pun la podea în repriza a şasea!” Cam pe atunci a început şi Reinhold să-şi anunţe ascensiunile: “Peretele Eigerului în 10 ore!”“

O bună parte din stilul lui Reinhold – urcuşul rapid cu echipament minim – se baza pe incredibila lui viteză. Cât de rapid se putea mişca, avea să demonstreze în numeroase momente dramatice din anii următori. Un exemplu: în 1979, în timpul unei expediţii pe Ama Dablam, în Nepal, Reinhold şi prietenul lui, Oswald Oelz, au întreprins o spectaculoasă acţiune de salvare a lui Peter Hillary, fiul marelui explorator, şi a altor doi însoţitori. “Reinhold a parcurs în şase ore distanţa pe care neozeelandezii o străbătuseră în două zile şi jumătate – îşi aminteşte Nena Holguín, martor la acţiune. Adică se mişca pe zăpadă cu viteza fulgerului. Ştii cum aleargă căprioarele, părea că abia atinge pământul.”

După ce Reinhold şi Günther au terminat şcoala, şi-au început, fără prea mare tragere de inimă, pregătirea profesională: Reinhold – arhitectura la Universitatea din Padova, Günther – lucrul la o bancă. Adevărata lor educaţie a continuat însă pe stânci. “Mă antrenam şi să rezist cu zilele pe munte fără să mănânc – spune Reinhold. Plecam fără să luăm nimic de mâncare cu noi; era ceva în plus de cărat, aşa că am învăţat să ne descurcăm fără.” Au mai învăţat, după spusele lui Reinhold, “să stăpânească situaţia”, să-şi păstreze echilibrul emoţional.

”Curajul, cred eu, e doar cealaltă faţă a fricii – spune el. Numai pentru că mi-e frică am nevoie de curaj… Dacă sunt bine pregătit, dacă trăiesc mult timp în închipuirea mea, în imaginaţie cu provocarea… înainte de a trece la acţiune, o trăiesc, o visez, o planific, mă antrenez. Aşa că atunci când încep să urc – mai ales când e vorba de un perete important – sunt atât de concentrat, încât totul dispare; nu mai există decât cei câţiva metri de perete pe care mă caţăr; iar în toată această concentrare, totul pare foarte logic. Nu mai există pericolul. Pericolul a dispărut… Concentrarea însă este absolută.”

Până în 1969, Reinhold obţinuse diploma de arhitect şi preda matematica la un gimnaziu local, ocupaţie pe care o alesese doar pentru că-i lăsa timp să se caţere. Apoi, pe neaşteptate, a venit invitaţia de a participa la o expediţie în Himalaya. Avea să fie un moment crucial. “Eu îl cunosc pe Reinhold în două ipostaze – spune, cu tact, Hansjörg. Înainte de Nanga Parbat şi după Nanga Parbat.”

Alpiniştii vorbesc despre “traseu” – calea care te duce spre vârf de-a curmezişul unui perete. Traseul vieţii lui Reinhold Messner, acel traseu care îl descifrează şi îl defineşte, a fost, fără discuţie, Expediţia memorială austro-germană Sigi Löw, din 1970, pe Nanga Parbat. Muntele nord-pakistanez este unul dintre optmiarii lumii – al nouălea, la cei 8.126 de metri ai săi, din cei 14. După numeroase expediţii eşuate, uneori cu consecinţe fatale, el a fost cucerit pentru prima dată în 1953 de către marele alpinist austriac Hermann Buhl. “Pe vremea mea, cea mai dificilă escaladă din punct de vedere tehnic nu era cucerirea unui vârf – spune Reinhold. Cu siguranţă, cel puţin în lumea germanofonă, era versantul sudic al lui Nanga Parbat, Peretele Rupal.” Până şi victoriosul Buhl, care urcase pe versantul nordic, fusese intimidat de acest perete masiv, pe care l-a descris, cu evidentă uimire, drept “cel mai înalt perete montan din lume, care plonjează peste 5.000 de metri, din vârf direct într-un abis de nepătruns”.

Conducătorul expediţiei, Karl Maria Herrligkoffer, nu era alpinist, însă fratele lui vitreg, Willy Merkl, murise pe Nanga Parbat (în memoria lui, câteva din reperele muntelui îi poartă numele), iar Herrligkofer venise aici cu aceeaşi atitudine răzbunătoare şi obsesivă faţă de munte pe care o avea Ahab faţă de balena lui. Până pe 26 iunie 1970, taberele de mare altitudine ale expediţiei şi corzile fixe fuseseră instalate cu trudă, pe o vreme potrivnică, până la 7.350 de metri, adică până la Culoarul Merkl, un lung coridor stâncos vertical care trebuia să ducă spre vârf. O încercare de a atinge vârful eşuase, iar expediţia avea săptămâni întârziere. Acum, Reinhold, Günther, fratele lui, şi Gerhard Baur stăteau înghesuiţi în unicul cort de trei persoane care alcătuia Tabăra V, la baza culoarului, în aşteptarea tentativei finale. La sugestia lui Reinhold, fusese alcătuit un plan detaliat. La primirea prognozei meteo pentru ziua următoare, Tabăra de Bază urma să le semnalizeze printr-o rachetă roşie pentru vreme proastă sau una albastră pentru vreme bună. Dacă racheta era roşie, Reinhold urma să atace singur vârful, într-o ascensiune-fulger, la întrecere cu vremea. Dacă prognoza era bună, trebuia să fie o ascensiune de echipă. În acea seară, la ora 8, o rachetă roşie a luminat cerul.

Reinhold a plecat dis-de-dimineaţă, pe întuneric, fără a lua cu el niciun fel de echipament, în afară de colţari şi piolet, în timp ce Günther şi Baur au început să instaleze corzi pe primii 200 de metri ai culoarului, pentru a-l ajuta la coborâre. Până în acel moment, Günther fusese alături de Reinhold în toate momentele ascensiunii; acum, fratele său mai mare – veşnicul conducător, obişnuit să facă mereu cum voia el – se afla pe drumul spre vârf şi spre glorie, în timp ce el rămăsese să descâlcească o adunătură de corzi îngheţate. Ceva în mintea sa a cedat şi, lăsând baltă corzile, a luat-o la goană după fratele lui. În 4 ore, Günther a parcurs cei 600 de metri pe verticală ai Câmpului de Gheaţă Merkl. “Cu siguranţă – după cum spune Reinhold –, şi-a atins limita pentru a mă prinde din urmă.”

Efectele extraordinarului efort al lui Günther au început să se vadă repede. Era ora 5, în după-amiaza aceleiaşi zile, când cei doi fraţi şi-au strâns mâinile pe vârf. O oră mai târziu – destul de mult timp – au început coborârea. Lent şi slăbit, Günther ezita să coboare pe dificilul traseu de la urcare. Îngrijorat, Reinhold a căutat un traseu mai rapid spre poalele muntelui, mergând spre vestul crestei, acolo unde, la lăsarea întunericului, s-au strâns unul în altul pentru ceea ce trebuie să fi fost cea mai groaznică noapte din viaţa lor. Sub lumina sclipitoare a stelelor, temperatura nopţii a scăzut până la minus 40°C. În lipsa cortului, singura lor protecţie era o folie de supravieţuire. Nu aveau nici hrană, nici apă şi fuseseră deja multe ore în “zona morţii”. Günther începuse să halucineze, pipăind o pătură imaginară.

”E foarte greu – spune Reinhold. La mari altitudini, nu există suficient oxigen care să ajungă în sânge, deci arderile nu au loc, aşa că nu te încălzeşti. Instinctiv, stai treaz cât mai mult posibil. Te forţezi cât poţi prin gândire, pentru ca sângele să circule. Ne spuneam unul altuia: “Mişcă-ţi degetele de la picioare, nu adormi”… Dacă adormi de-a binelea, poţi uşor să te duci.”

Până dimineaţa, starea lui Günther devenise critică. Apoi, dintr-o dată, a părut că sosesc ajutoare. Dedesubtul bivuacului lor au apărut figurile lui Peter Scholz şi Felix Kuen, urcând dinspre Tabăra IV, croindu-şi drumul spre vârf pe poteca deschisă de cei doi fraţi. Proasta comunicare care a urmat apoi între cele două echipe, care strigau una la cealaltă de la o distanţă cam cât un teren de fotbal, rămâne unul dintre incidentele cel mai neconvingător explicate ale epopeii Nanga Parbat. Scholz şi Kuen sunt morţi acum, aşa că nu mai pot fi întrebaţi. În orice caz, ei nu şi-au dat seama de situaţia critică. La rândul lor, fraţii Messner n-aveau cum să ştie că racheta roşie, semnalizând vreme proastă, fusese trasă din greşeală. De fapt, vremea era perfectă, iar Scholz şi Kuen urcau pentru a atinge vârful, nu pentru a-i salva pe ei.

Depăşit de tovarăşii săi, Reinhold a luat o hotărâre îndrăzneaţă: el şi Günther vor coborî pe Versantul Diamir, pe cealaltă parte a muntelui. “Când stai acolo sus, în apropierea culmii, şi priveşti spre versantul Diamir, acesta arată ca o pantă înzăpezită foarte lină” – spune Steve House, un american care a urcat Peretele Rupal în stil alpin, împreună cu partenerul său, Vince Anderson, în 2005. “Este aproape plană; e o drumeţie uşoară – spune el despre prima parte a coborârii. Peretele Rupal este imens, este periculos, înspăimântător. Înţeleg perfect de ce au luat acea hotărâre.”

Versantul Diamir fusese urcat doar de două ori înainte, iar Reinhold se orienta după instinct. Noaptea, el şi Günther au făcut un al doilea bivuac scurt, la 6.500 de metri. În ziua următoare, sub un soare necruţător, au continuat coborârea. Până la 6.000 de metri, Günther îşi revenise parţial şi se părea că se aflau pe drumul bun spre casă. “După al doilea bivuac, puteam întrevedea, mai mult sau mai puţin, un traseu de coborâre – spune Reinhold. Poţi să-ţi faci o imagine asupra unui munte privindu-l de jos, de la o anumită distanţă, dar niciodată când priveşti de sus, iar asta e important de înţeles… Când vii de sus, vezi doar abisul; n-ai de unde şti: “O iau la dreapta, o iau la stânga”, şi ăsta a fost şi motivul pentru care am fost obligat s-o iau înainte la coborâre.”

După propriile aprecieri, Reinhold a ajuns în câteva rânduri cu peste o oră în faţa fratelui său şi nu-l mai putea vedea sau auzi. Chiar dacă viteza fusese dintotdeauna atuul lui, probabil că încă nu înţelesese că această viteză era supranaturală. Bâjbâind pe drumul de coborâre, călăuzit doar de instincte, l-a lăsat pe Günther în urmă. Când a văzut un pârâu, a băut apă pentru prima dată în 4 zile. Uşurat, a aşteptat ca Günther să-l prindă din urmă. Însă Günther n-avea să mai apară.

În limbajul clinic al profesiei, Hansjörg spune că Reinhold a suferit “un şoc psihic” când a realizat că fratele său a dispărut. Cu cuvintele lui, Reinhold spune că a înnebunit. O zi şi o noapte el a căutat prin locurile în care ar fi putut fi Günther, săpând cu mâinile goale prin conul de zăpadă al unei avalanşe recente. “Am avut tot timpul sentimentul straniu că e pe-aproape – spune Reinhold. Auzeam paşi în urma mea. Când întorceam capul, nu era acolo. Uneori îi auzeam vocea… şi o luam în direcţia aia, dar el nu era. Inteligenţa, discernământul îmi spuneau: “Fratele tău e mort.” Sentimentele îmi spuneau: “Fratele tău e aici.”“ În cele din urmă, instinctul primitiv de supravieţuire şi-a spus cuvântul şi a pornit clătinându-se, pradă halucinaţiilor, spre Valea Diamir. Două zile mai târziu, sătenii l-au scos din vale. Dat în grija poliţiei, el era deja pe drumul spre spital atunci când jeepul poliţiştilor a ajuns din urmă expediţia care pleca şi care îi dăduse morţi pe cei doi fraţi. După spusele unuia dintre membrii expediţiei, primele cuvinte rostite printre hohote de Reinhold au fost: “Unde e Günther?”

”Cred că Reinhold s-a simţit extrem de vinovat că nu l-a adus pe fratele lui acasă – spune Hansjörg – şi cred că tatăl meu, dincolo de anxietatea şi lipsa sa de tact, i-a alimentat acest sentiment: “Unde l-ai lăsat pe Günther?”“ Îşi lăsase fratele în urmă. În familie se credea că Günther ar fi fost mai puternic decât Reinhold. “Aşa că s-a spus: “De ce el? De ce nu Reinhold?”“ – relatează Hubert. Membrii familiei mai cred că unul dintre motivele cursei disperate a lui Günther spre pisc ar fi fost nemulţumirea faţă de slujba sa anostă: “Günther era incapabil să încalce regulile – spune Hubert. Asta a fost dilema sa. Toate aceste întrebări au survenit… iar Reinhold, după acest eveniment… s-a retras în sânul familiei.”

Lui Reinhold, expediţia pe Nanga Parbat i-a schimbat viaţa. Îşi pierduse fratele şi cel mai bun prieten. Îi degeraseră 7 degete de la picioare şi-i fuseseră amputate vârfurile a trei degete de la mână. Şi devenise şi mai celebru pentru că, atunci când lucrurile s-au liniştit, Reinhold Messner era cel care reuşise să cucerească cel mai dificil perete din lume şi care traversase un munte de peste 8.000 de metri. Traversarea Everestului în 1963 de către o expediţie americană de proporţii era la ora aceea singura victorie comparabilă.

Pentru a complica şi mai mult lucrurile, Reinhold s-a îndrăgostit de Ursula Demeter, soţia lui Max von Kienlin, care însoţise expediţia ca membru plătitor. La puţin timp după întoarcerea expediţiei, ea şi-a părăsit soţul şi s-a mutat cu Reinhold. “Eu eram un tânăr simplu de la munte – spune Reinhold. Ea era o femeie de lume. Aşa că, în scurtă vreme, am făcut împreună o echipă de succes. Ea îmi corecta cărţile, negocia cu editorii.” În acea epocă dinainte de apariţia sponsorizărilor, pentru a-ţi câştiga traiul din alpinism aveai nevoie de ingeniozitate şi agresivitate. Fără ea – spune el –, “cariera mea, dacă o pot numi aşa, ar fi fost diferită”.

În toamna anului 1971, Reinhold a luat-o pe Uschi cu el înapoi, pe Nanga Parbat. “Speram că, poate, după o vară călduroasă, corpul a apărut de sub avalanşă” – spune Reinhold. După ce au ajuns în Valea Diamir, cei doi au instalat un cort, iar Reinhold a plecat de cu zori. “Tunetul avalanşelor se auzea de jur împrejur, zi şi noapte” – îşi aminteşte Uschi. Când s-a întunecat, ea a aprins un foc, a pregătit cina şi l-a aşteptat. La mult timp după lăsarea serii, a apărut şi Reinhold. “Plângea şi tremura – spune Uschi. N-a vrut să mănânce. A intrat în cort şi a plâns toată noaptea; a plâns şi în somn.” Lucrurile s-au repetat a doua zi. La sfârşitul săptămânii, negăsind nicio urmă a lui Günther, au plecat.

”După Nanga Parbat, entuziasmul lui inocent pentru alpinism se dusese – spune Hansjörg. Reinhold a devenit… – s-a oprit, căutând cuvântul potrivit – a devenit un profesionist.”

”Sunt sigur că adevărata cheie pentru a putea înţelege alpinismul este revenirea – spune Reinhold. Înseamnă că, dacă ajungi în locuri dificile, în locuri cu adevărat periculoase, când viaţa îţi atârnă de un fir de păr, şi apoi te redresezi, simţi că ai din nou şansa de a trăi. Renaşti. Şi doar în acel moment înţelegi pe deplin că viaţa este cel mai mare dar.” Reinhold vorbea din punctul de vedere al unui înţelept, veteran a 31 de expediţii la peste 8.000 de metri. Mai există puţini astfel de veterani. “Din generaţia mea, jumătate dintre alpiniştii de frunte au murit pe munte” – spune el. Totuşi pentru supravieţuitorul în vârstă de 25 de ani al expediţiei pe Nanga Parbat nu exista nicio îndoială că se va căţăra din nou.

”Cât am stat în spital – îmi spune Reinhold –, încă mai credeam că, după o perioadă de recuperare, voi fi probabil în stare să fiu din nou autonom, să mă caţăr oriunde. Şi abia în ‘71 am înţeles că abilităţile mele nu vor mai fi niciodată aceleaşi… Nu erau doar picioarele, ci şi un deget de la mână, şi mi-au tăiat puţin din os, iar osul ăsta apasă în acest punct – ridică inelarul mâinii stângi. Deci cu acest deget nu mai pot să lucrez. Dacă te doare, cât de puţin, vârful unui deget, sau altceva, nu mai poţi fi un bun căţărător, pentru că îţi pierzi concentrarea. Am înţeles imediat că nu voi mai putea niciodată să mă caţăr pe stânci ca în ‘69, cel mai bun an al meu. Aşa că am devenit alpinist de altitudine.” Asta nu fusese în plan. “Marile altitudini nu mă interesau; nu erau suficient de abrupte – era drumeţie, iar eu nu voiam să fac drumeţii pe munte.”

După părerea lui Reinhold, reuşitele sale definitorii la mari altitudini au fost dubla traversare, împreună cu Hans Kammerlander, a două vârfuri de 8.000 de metri, Gasherbrum II şi Gasherbrum I, unul după celălalt, şi ascensiunea solitară pe Nanga Parbat, muntele vieţii sale, din 1978. Însă ceea ce a captat atenţia publicului a fost prima ascensiune pe Everest fără oxigen, în primăvara lui 1978.

Ideea în sine era revoluţionară. În anii ‘70, expediţiile transportau de obicei cam 50 de kilograme de oxigen de persoană pentru a fi utilizat la peste 7.200 de metri. După părerea fiziologilor, abordarea principalelor vârfuri de peste 8.000 de metri, precum Everestul sau K2, fără oxigen însemna riscul de a suferi leziuni permanente ale creierului.

”Nu se baza pe nimic” – spune Reinhold despre acest punct de vedere. El avea în vedere propria sa experienţă. În 1977, atunci când era încă aclimatizat după o ascensiune eşuată pe formidabilul versant sudic al lui Dhaulagiri, în Nepal, survolase Everestul într-un avion mic, nepresurizat. “Am încercat, şi am avut o criză la 7.800 de metri” – spune Reinhold pe tonul cel mai normal. Criza s-a manifestat printr-un “uşor sentiment de nesiguranţă” şi prin neputinţa de a încărca un film nou în Rolleiflex. “După aceea, m-am simţit chiar bine şi am putut să fac poze deasupra vârfului fără nicio problemă, fără să-mi pierd cunoştinţa.” În cele din urmă, avionul a urcat până la 9.000 de metri.

Clubul Alpin Austriac a fost de acord să le permită, lui Reinhold şi partenerului său, Peter Habeler, să însoţească expediţia sa pe Everest din 1978, ca echipă independentă. Habeler era din Tirolul de Nord, îl cunoştea pe Reinhold de 15 ani şi fusese partenerul său în sute de expediţii din Europa şi în câteva din Himalaya. Alături de Günther şi de Friedl Mutschlechner, Habeler era unul dintre puţinii parteneri care puteau ţine pasul cu Reinhold. În 1975, ei făcuseră istorie urcând pe Gasherbrum I, fiind cea mai mică echipă care cucerise vreodată un optmiar. După spusele lui Habeler, la finele expediţiei cei doi au toastat “pentru Everest!”

Expediţia pe Everest fără butelii de oxigen a electrizat publicul. După cum o descria Reinhold, “era ca şi cum ai fi mers pe Lună fără oxigen – cum e posibil?… În Germania, cel puţin 5 doctori au apărut la televizor, spunând că pot dovedi că aşa ceva e imposibil.” A zâmbit din nou larg: “Şi, uite-aşa, mi-au pregătit terenul pentru un mare succes!”

Testele fiziologice au arătat că Reinhold avea un metabolism uimitor de eficient – poate şi pentru că se antrenase să reziste fără mâncare –, însă nu avea o capacitate pulmonară sau cardiacă deosebită. Pe de altă parte, după cum subliniază Reinhold cu satisfacţie, markerii ADN-ului, atât pe linie paternă, cât şi maternă, erau unii rari. (”Da, Messnerii au ceva special” – spune el.) În tinereţe, Reinhold se antrena alergând pe dealuri – “1.000 de metri la deal în 30 de minute”, după cum îmi spunea – însă acum n-o mai face. Se pare că organismul său nu mai are nevoie. “Este experimentat, corpul său este experimentat” – spune Hubert. Acum 6 ani, au fost împreună într-o expediţie la peste 8.000 de metri şi, după zece zile pe munte – după spusele lui Hubert –, Reinhold era “în formă perfectă, dar numai pe munte este aşa bun”.

Ascensiunea Everestului fără oxigen a confirmat extraordinara capacitate de adaptare a lui Reinhold la mari altitudini. În ceea ce-l privea, el a fost – după cum spune – “foarte, foarte fericit. Mă gândeam – după Everest, am simţit că pot face orice.”

Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost acela de a-şi pune în cap întreaga comunitate. La un festival local organizat în cinstea succesului expediţiei pe Everest, Reinhold a fost întrebat de ce nu a luat cu el drapelul ţării sale. “Le-am răspuns că nu m-am dus acolo nici pentru Italia, nici pentru Tirolul de Sud, nici pentru Austria, nici pentru Germania – spune Reinhold râzând cu poftă. M-am dus pentru mine. Mi-am scos batista: “ăsta e steagul meu! Nimeni nu urcă pe Everest pentru altcineva. Te duci pentru tine şi te descurci de unul singur.”“ Tonul i-a devenit sumbru. “Toate lozincile astea naţionaliste mă înfurie. Nu pot să le suport.” Nevoia de a se opune “fasciştilor” şi “naziştilor” este unul dintre subiectele favorite ale lui Reinhold; îi place să amintească faptul că, în 1921, Clubul Alpin Germano-Austriac i-a exclus pe membrii evrei, afişând decizia pe toate refugiile montane, şi consideră că acceptarea unor asemenea acţiuni se datorează – după spusele lui – faptului că nemţii respectă autorităţile “ca oile”. “Supraomul meu este o persoană cu voinţă proprie, care nu acceptă reguli venite de sus – spune Reinhold, parafrazându-l pe Nietzsche. El ar spune: “ăsta e drumul meu şi eu mi-l urmez.” Şi acesta ar fi marele inamic al fasciştilor.”

Individualismul extrem are însă neajunsuri. La puţină vreme după ce el şi Peter Habeler făcuseră istorie, s-au certat. S-au împăcat ulterior, însă lunga înstrăinare părea să facă parte dintr-un tipar profesional. “Expediţia e una, după expediţie este cu totul altceva” – spune Arved Fuchs. În 1990, el şi Reinhold au realizat prima traversare a continentului antarctic pe jos; Reinhold trecuse de la alpinism la Stadiul Trei al vieţii sale, explorând lumea orizontală. “Pur şi simplu nu pot înţelege – a continuat Fuchs. Omul ăsta este cunoscut în toată lumea, stabileşte noi standarde în alpinism, are succes, probabil şi foarte mulţi bani, însă nu s-a împăcat niciodată cu succesul său şi cu sine însuşi; cred că asta este tragedia vieţii lui.”

”Ca alpinist, Reinhold este cel mai bun din lume – spune Hans Kammerlander. Însă are unele slăbiciuni; o spun ca prieten – a adăugat el cu o mare blândeţe în glas. Nu poate accepta critica şi atacă imediat dacă e criticat.”

”Mă expun total, accept forţele naturii drept stăpâni ai lumii mele – spune Reinhold despre viaţa pe munte. Când sunt acolo, nu mai există conducători umani. Nu mai există religie care să mă controleze şi să-mi spună cum să mă comport. Este doar natura pură, pe care trebuie s-o respect. Natura din mine şi natura din afară.” Libertatea din munţi înseamnă, evident, şi eliberarea de ceilalţi…

În 2003, Reinhold s-a întors în Tabăra de Bază a Everestului pentru a sărbători 50 de ani de la cucerirea muntelui. “Mi-au trebuit mai bine de două ore ca să străbat tabăra de la un capăt la altul” – spune el şi în voce i se citeşte stupoarea, amestecată cu dispreţul nedisimulat pentru ceea ce numeşte “cultura oraşului”, care a fost infiltrată în munţi, distrugându-le solitudinea cu omniprezentele conexiuni internet cu lumea de dedesubt.

Pentru el, ascensiunea pe Everest fără oxigen a deschis calea pentru o ultimă victorie a unui individualist singuratic: ascensiunea solitară pe Everest, un vis inspirat de idealuri înălţătoare, pornite din suflet, dar şi de spiritul pragmatic al competiţiei. Ceea ce l-a galvanizat pe Reinhold a fost anunţul alpinistului japonez Naomi Uemura că a obţinut permisiunea pentru o ascensiune solitară în 1980. În cartea sa, Reinhold îşi mărturiseşte cu candoare reacţia: “Cum este posibil? Este ideea mea!”

Permisul lui Reinhold pentru o ascensiune solitară în 1980, pe versantul nordic al Everestului, a fost unul dintre primele emise de chinezi după ce au ocupat Tibetul, în 1950. El şi mica lui echipă – inevitabilul ofiţer de legătură chinez, un translator şi un partener care asigura şi asistenţa medicală – aveau să fie singuri pe versantul nordic.

Alegerea partenerului a fost neconvenţională: Nena Holguín era o americancă de 30 de ani care străbătuse pe jos unele regiuni din America de Sud şi din insulele Pacificului înainte de a lucra în Himalaya, unde construia şcoli pentru Fundaţia Sir Edmund Hillary. Astăzi proprietară a unei companii de turism alpin în Stâncoşii Canadieni, ea l-a întâlnit pe Reinhold în anul 1979, cu ocazia expediţiei sale pe Ama Dablam. Pe Everest, cortul lor a fost instalat la 6.500 de metri altitudine; cei doi chinezi care-i escortau au rămas la o altă tabără, mai jos. “Nu eram decât eu, Reinhold şi un lup care venea la tabără când rămâneam singură şi rodea oasele din jurul cortului” – spune Holguín. Ea a fost tot timpul bucătarul expediţiei şi omul bun la toate. Au rămas între cele două tabere timp de o lună, înainte ca Reinhold să plece la drum, în dimineaţa zilei de 18 august.

”Până atunci, Reinhold urcase singur peste 2.000 de munţi” – spune Holguín. Lista includea şi remarcabila ascensiune solitară pe Nanga Parbat. “Oamenii nu cred că este mai uşor aşa, dar uneori se dovedeşte că, într-adevăr, e mai uşor să faci lucrurile de unul singur, pentru că nu trebuie să cooperezi cu nimeni atâta vreme cât poţi face faţă singurătăţii. Lui îi place să facă totul exact în ritmul şi în felul lui. Este uşor să faci ceva singur atunci când ştii deja că poţi. El avea încredere în sine.”

Istorica ascensiune a început prost, aproape fatal, atunci când la numai 500 de metri de tabără, pe întuneric, Reinhold a alunecat într-o crevasă. Ceva mai sus, zăpada moale i-a îngreunat urcuşul; fiind singur, nu era nimeni cu care să poată împărţi efortul de a croi potecă. Avea să petreacă 3 nopţi pe munte.

”În Alpi era uşor – spune Reinhold. Plecam dimineaţa şi până seara eram înapoi. Este greu să fii singur noaptea. Când urci, n-ai probleme – urci. Să stai însă de unul singur în locuri periculoase, îngheţate, în frig, nopţi în şir, e mult mai dificil.” Ajuns pe vârf, Reinhold a simţit doar o vagă emoţie. A venit apoi ceaţa, iar zăpada proaspătă i-a acoperit urmele. Mecanic, a început să coboare, conştient de deteriorarea acuităţii sale mentale şi de indiferenţa periculoasă faţă de starea în care se afla.

”L-am zărit într-un târziu, în a treia zi – îşi aminteşte Holguín. Îl priveam, şi-l priveam, şi-l priveam, apoi am clipit o dată şi nu l-am mai văzut. De fapt chiar căzuse, alunecase cam 120 de metri, dar se oprise cu pioletul.” Când s-au întâlnit, el i-a plâns pe umăr. “Când l-am adus înapoi în cort, mi-a spus: “Nu mai fac aşa ceva niciodată: nu mai urc singur un munte ca ăsta – am fost la capătul puterilor.”“

În anul 1986, Reinhold Messner a urcat pe Lhotse, devenind astfel primul care a atins toţi cei 14 optmiari. “Când am terminat cu optmiarii, am înţeles că de acum nu mai puteam decât să mă repet.”

Mercedesul SLK argintiu al lui Reinhold a ieşit în trombă din Bolzano, în drum spre Schloss Juval, castelul în care locuieşte. De cheia maşinii atârnă un breloc frapant: gheara unui animal agăţată de un smoc de blană auriu. “E o gheară de yeti” – spune Reinhold râzând. Stadiul Patru al itinerarului prin viaţă al lui Messner a fost dedicat munţilor sacri şi miturilor, incluzând căutarea legendarului yeti. Această goană după ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi un urs brun himalayan i-a atras lui Reinhold priviri piezişe din partea alpiniştilor germani. “Povestea cu yeti l-a subminat în cercurile alpine de elită” – spune Hans Kammerlander. Se pare că alpiniştii germani, odată întorşi din propriile lor epopei montane, nu mai erau primiţi cu aclamaţii, respect şi oferte de a scrie cărţi, ci – din cauza lui Reinhold Messner – cu întrebarea ironică “Şi? Ai văzut vreun yeti?”

Ca un cuib de hoţi, Castelul Juval se înalţă sumbru pe o stâncă de 914 metri, străjuit de munţi semeţi drapaţi cu zăpadă şi priveghind asupra muritorilor din Valea Senales. În 1983, când Reinhold a cumpărat acest castel de secol XIII, el şi-a împlinit mai multe vise. Aici, cu ogoarele lui impecabile, cu animalele şi viile lui, putea să fie într-adevăr fermier – aşa cum susţine că şi-a dorit dintotdeauna. Agricultura montană reprezintă Stadiul Cinci. Mai mult, Juval îi conferă “autonomie”, unul dintre termenii favoriţi ai lui Reinhold, un loc în care poate, dacă este nevoie, să se retragă şi să trăiască bine-mersi, departe de tot restul lumii.

Juval a fost, de asemenea, în 1998, locul unei tragedii de căţărare. Rămas pe dinafara propriului castel într-o noapte ploioasă, cel mai mare alpinist al lumii a început să se caţere pe zid şi, căzând peste 6 metri pe întuneric, a aterizat greşit şi şi-a fracturat călcâiul. Lovitura a fost suficient de gravă ca să-i limiteze potenţialul şi încă îi mai provoacă dureri. Dându-şi seama că nu va mai fi în formă de vârf timp de mulţi ani, a avut un motiv în plus să devină membru în Parlamentul European. Capacitatea sa – ca şi după Nanga Parbat – nu atât de a se regrupa, cât de a renunţa complet la lucruri pe care le-a iubit multă vreme pare a fi secretul reinventării sale constante. Întrebat care au fost problemele la care a contribuit decisiv în timpul mandatului său de 5 ani, Reinhold a părut amuzat. “Nimeni n-a contribuit la nimic” – spune el. Cariera lui politică, din 1999 până în 2004, nu a reprezentat nici măcar un stadiu nou al vieţii sale. Pentru a sărbători încheierea acestei etape, şi-a împlinit un vis mai vechi, traversând, la 60 de ani, Deşertul Gobi.

În cea mai mare parte a anului, Reinhold şi familia sa trăiesc nu la Juval, în munţi, ci în atrăgătorul oraş Merano, din apropiere. La întoarcerea în apartamentul său de aici, Reinhold a deschis uşa, iar din bucătărie se auzea un sunet înfundat. “Nu ştiu ce-i zgomotul ăsta” – spune el perplex. Ce să fie? Un pui de dragon? Steaguri de rugăciune tibetane fluturând pe un templu? “Cred că e un aspirator” – am opinat eu prudent şi, cu această ocazie, mi-am amintit ce-mi spusese referitor la priceperea sa în cele casnice. “N-aş şti ce să fac dacă aş avea pană de curent sau dacă n-ar funcţiona căldura – îmi spusese el. Trăiesc, într-adevăr, ca la mama acasă. E foarte bine.” Casa lui Messner pare bine întreţinută şi veselă. “Sistemul nostru e mult mai puternic decât o căsătorie” – spune Reinhold despre relaţia sa de 19 ani cu Sabine Stehle, pe care o descrie ca pe un parteneriat în care diversele sfere de autoritate sunt clar definite. (Pentru a păstra intimitatea familiei sale, Stehle şi-a dorit să nu apară în acest articol.) “Trăim în matriarhat aici, aşa că vom vedea ce se va întâmpla” – a remarcat el cu altă ocazie, referindu-se la o problemă legată de fiica lui adolescentă.

Ceva mai târziu şi-a făcut apariţia şi Hubert, fratele său mai mic. Hubert l-a însoţit pe faimosul său frate în câteva aventuri pe orizontală, printre care traversarea calotei de gheaţă a Groenlandei, iar în vara lui 2000 s-a alăturat lui Reinhold şi altor doi prieteni pe Nanga Parbat; era cea de-a 30-a comemorare a morţii lui Günther.

”Am hotărât să urcăm pe Nanga Parbat pe un traseu total nou, foarte frumos – spune Hubert. Eu n-am ajuns pe vârf. M-am oprit la 7.300 de metri. M-am oprit acolo pentru că nu m-am mai simţit în stare, psihic.” Au urcat pe Versantul Diamir, iar Reinhold i-a arătat locul în care credea că a murit Günther. “Eram, probabil, şi foarte emoţionaţi, şi e greu – vocea lui Hubert se gâtuie brusc. În cort îmi tot zicea Günther.”

Poate că expediţia din 2000 pe Nanga Parbat a fost catalizatorul deciziei lui Reinhold de a redeschide, în octombrie 2001, vechile răni ale expediţiei din 1970. Ocazia publică aleasă de el a fost o conferinţă de presă, găzduită de Clubul Alpin Germano-Austriac, pentru a sărbători publicarea unei biografii a lui Karl Maria Herrligkoffer. În loc de aşteptatele politeţuri, Reinhold i-a atacat dur pe membrii expediţiei: “Unii dintre ei, mai bătrâni decât mine, nu s-ar fi sinchisit dacă cei doi Messner nu s-ar mai fi întors.”

Reacţiile împotriva lui Reinhold au fost extreme. Doi membri ai expediţiei, Hans Saler şi Max von Kienlin, participantul plătitor, au publicat cărţi în care făceau acuzaţii serioase: nu numai că tânărul Reinhold Messner ar fi vrut dintotdeauna să realizeze traversarea istorică peste Nanga Parbat, dar l-ar fi şi lăsat pe Günther să moară pe Versantul Rupal în timp ce el a trecut creasta coborând pe Versantul Diamir. Câţiva membri ai echipei au spus că-şi amintesc de Reinhold studiind hărţi ale ambilor versanţi ai muntelui: “Mi-a spus despre traversare seara, la foc, în tabăra de bază” – îşi aminteşte Jürgen Winkler. Un valoros fotograf alpin, el a fost unul dintre cei doi membri ai expediţiei din 1970 prezenţi la conferinţa de presă la care Messner şi-a şocat audienţa. Să fi fost însă tânărul Reinhold, ambiţios cum era, atât de nesăbuit încât să-şi propună, la prima sa expediţie în Himalaya, să traverseze un munte de peste 8.000 de metri fără coardă sau sac de bivuac şi având cu el doar o mână de alune şi stafide şi o sticlă cu apă?

”Reinhold Messner e un homme extraordinaire” – spune Winkler, în loc de răspuns. Nu există altul în lume ca Reinhold Messner.”

Despre căutarea corpului lui Günther, Reinhold îmi spune: “Speram ca într-un vis – poate că spre sfârşitul anului, când soarele va fi topit o parte din zăpadă… poate că va apărea.” În vara călduroasă a anului 2005, ceaţa proceselor de calomnie şi a acrimoniei s-a risipit, iar visul lui s-a materializat. Ca un semn de îndurare, după toate suferinţele provocate, Nanga Parbat i-a restituit mortul. La 17 iulie, în Valea Diamir, la 4.300 de metri altitudine, trei alpinişti pakistanezi au dat peste rămăşiţele lui Günther Messner, identificate după un detaliu al vechilor săi bocanci de piele, de dinainte de anii ‘80. Identificarea a fost confirmată de teste sofisticate atât ale ADN-ului mitocondrial, cât şi ale cromozomului Y din acel rar genom Messner, realizate de Institutul de Medicină Legală de la Universitatea din Innsbruck. Întors pe Nanga Parbat, Reinhold, care ştia că un membru al expediţiei din 1970 fusese pe Versantul Diamir şi realizase un film despre istoria tragică a muntelui, s-a temut că rămăşiţele fratelui său ar putea fi exploatate sau chiar mutate din loc. După ce şi-a consultat familia, Reinhold i-a incinerat rămăşiţele lui Günther pe munte.

Am întrebat-o pe Uschi dacă descoperirea corpului lui Günther pe Versantul Diamir i-a luat în sfârşit de pe suflet povara lui Reinhold. M-a privit fix: “Nu. El a ştiut dintotdeauna că Günther era acolo.”

”Am dat totul: pe mine, toată energia mea, timpul, banii, entuziasmul” – spune Reinhold. Nu vorbea însă despre expediţiile sale la peste 8.000 de metri, ci despre ultimul său muzeu. Familia şi prietenii observaseră presiunea sub care lucra şi noua intensitate şi frecvenţă a izbucnirilor sale de furie. Pe măsură ce se apropia ziua deschiderii, proiectul i se părea tot mai important şi ajunsese să facă apel la metafore pentru a-l compara cu alpinismul extrem. Implica toate elementele pe care le identificase ca esenţiale pentru “experienţele puternice”, acelea care pun la încercare limitele cuiva – dificultăţi, efort, lucru pe vreme grea. Nu însă şi riscul vieţii, i-am reamintit. “Pot să fac ca Hemingway” – mi-a replicat el mohorât.

Atunci când va fi gata, lanţul celor cinci Muzee Messner ale Muntelui va forma un circuit bine gândit în Tirolul de Sud; în cele din urmă, muzeele vor funcţiona autonom. “Acesta e visul meu, să se poată susţină singure, ca în familie” – spune el visător. Atunci când autonomia va fi atinsă în toate aspectele vieţii lui, va fi liber să-şi urmeze alt vis, mult dezbătut dar niciodată pus în fapt, acela de a se retrage într-o peşteră. “Aş prefera undeva în Dolomiţi – spune el. Sunt atât de multe locuri bune… Aş vrea să stau cam o lună acolo şi să scriu sau să mă gândesc sau să mă bucur de lumina dimineţii, să urc un munte. E un vis foarte puternic – visul că sunt un om liber.”

Face o pauză. “Dar nu mai sunt liber.”

De ce nu se retrage? “Reinhold nu se poate relaxa – spune Hansjörg. Ştii ce motto are pe site-ul lui? “Sunt ceea ce fac.” Însă cred că s-ar putea ca el să se gândească şi la revers: “Dacă încetez să fac, nu voi mai fi.”“

Cât a călătorit Reinhold de la Stadiul Întâi la Stadiul Şase o arată un film făcut pe când avea aproape 30 de ani, în care escaladează un perete vertical din Geislerspitzen. Urcă precum un torent care curge în sus; vârfurile degetelor de-abia ating roca. Expresia sa este însă una de o evlavie nepământeană. “Sunt momente când te afli în situaţii dificile, departe de lume şi când nu mai ai niciun fel de îndoieli – spune el. Acolo, întrebările dispar. Şi cred că acestea sunt momentele importante. Nu mai sunt întrebări, nu mai trebuie să răspund. Trăiesc, eu sunt răspunsul.”

Text: Caroline Alexander

(Articol publicat in editia revistei National Geographic din noiembrie 2006)

sursa: NATIONAL GEOGRAPHIC

---