Grande Jorasses si Petit Dru

Text si Foto: Cristi Tzecu

Am sa incep cu sfarsitul, si voi spune atat: i-am filat si pozat pe Joe Indianul si pe Zsolt Torok pana sus. Restul e in buna masura o experienta personala, pe care sper sa nu o trunchiez prea mult folosind cuvinte.

Grande Jorasses

Maison de la Montaigne din Chamonix e un vis al oricarui alpinist. Desigur, si salvamontistii din Caucaz aveau ceva informatii scrise despre trasee, insa aici le ai in cantitate indestulatoare, ditamai dosarele. Bashca, totul xeroxabil. Tot aici vom da 4 Euro pe zi pentru o asigurare de salvare de urgenta din perete, cu elicopterul, si transport la spital. Daca e sa pui raul inainte, zau ca merita.

Altfel, Chamonix-ul m-a cam intristat. Ploua de cateva zile bune, ne-am intalnit intamplator cu alti romani carora vremea le-a stricat planurile. Urmau sa plece acasa. 10 minute de net aveau sa ma coste 1Euro. Mi-e din ce in ce mai clar ca unii europeni sunt mai egali decat altii. Merde!

 Nu suntem singurii cu pioleti in trenul cu cremaliera spre Montenvers. Fata de noi, ceilalti par sa aiba echipament nou-nout. intr-un fel mi se pare grozav ca exista mentalitatea optimista de a incerca ceva nou, cum ar fi o randonnee pe gheata, acompaniat de ghid. Trenul e o chestie grozava, ne ajuta sa ajungem iute si fara efort la Mer de Glace, la 1900metri. De aici incolo, sa ne traiasca vertebrele. Conceptul de “prea civilizat” de care m-am izbit, are si partile sale bune. Un sir nesfarsit de scari metalice si maini curente, singura cale de acces pe stanca smirgluita de ghetar, ne va cobori la acesta. Trecem incetiniti de bagaj pe langa clientii ghizilor (chiar, oare ce fac cu UN piton de gheata, pe teren plat?) spre versantul opus, de unde alte scari si pe vremuri aici era un ghetar zdravan!- ne vor duce spre poteca aferenta refugiului Charpoua, 2841m.

Avem bafta, le gardien du refuge, care gazduieste lumea pentru 16 Euro pe noapte, si-a terminat activitatea sezonul asta asa ca sederea va fi gratis. Priciuri cu paturi, papuci de casa, bec cu neon si deh, panouri solare, gaz metan, mancare lasata de altii. Si harti cu descrieri ale traseelor, printre care si al nostru, un Tres Difficile, ce ne va duce pe Petit Dru, 3730m, un varf legendar al lumii verticale. il vazusem prima oara intr-un film al copilariei, Moartea unui ghid, ce avea sa fie hotarator in ce priveste destinul meu alpin. Mai apoi, din filmele de la Catalin Brad am inteles ca multe trasee ale acestui pumnal urias si asa cum apare din Chamonix- sunt mai mult decat o piatra de incercare.

Zsolt Torok & Janos Torok in refugiul Charpoua.

Unele din trasee nu mai exista. Doua prabusiri succesive, -am inteles ca prima din ele fara victime- in 2003, ale peretelui nordic aveau sa remodeleze imaginea acestui turn. Cel mai faimos traseu, Directa Americana, a ramas intact. Zsolt zicea ca pe el au fost si mari cataratori romani. Ruta lui Walter Bonatti, faimoasa, nu mai exista. Omul mi s-a parut special pentru un gest aparent neinsemnat. in momentul in care Cristophe Profit s-a catarat solo pe ruta sa, l-a asteptat personal pe varf ca sa il felicite. Cu elicopterul ajungi sus in cateva minute, si multe masinarii zgomotoase aveau sa roiasca, pline de turisti, si in jurul nostru.

Poate cea mai fascinanta poveste legata de Petit Dru am gasit-o ilustrata pe bannerele din centrul Chamonix-ului. Din imaginea sepia facuta in 18 septembrie 1919 ne privesc niste domni cu sacouri care au dus pe varf o statuie reprezentand-o pe Fecioara din Lourdes. inalta de un metru si cantarind 13 kg (aluminiu), troneaza deasupra intregii vai a Chamonix-ului, si sigur ca da, e artefactul langa care te fotografiezi pe varf.

Varful e totusi departe si faptul ca nu stiu ce prieten al unui tip din refugiu a ajuns pana sus pe ruta noastra in 10 ore (coborarea inclusa) nu ne incalzeste prea tare. Desi soarele incepe sa lumineze un Mont Blanc aflat incredibil de aproape, ne e clar ca frontalele ne vor prinde bine la intoarcere. Un singur piolet ne e de ajuns ca sa ne strecuram printre crevase spre peretele maroniu. Jos coltarii, e timpul pentru stanca. Primul din cei doi "turci" (Torok = turc, in limba maghiara), Zsolt, se leaga la capatul celor doua semicorzi de 60 metri si incepe. Primele lungimi sunt prafoase, pe aici ghetarul a macinat stanca fara mila. A ramas un plan inclinat expus caderilor de bolovani, cu foarte putine fisuri unde sa poti planta frienduri. Unele pitoane din regrupari le poti scoate cu mana, insa fata cazuta nu pune probleme tehnice. Zsolt traverseaza o limba de zapada in zgomotul bolovanilor ce se sparg nebuneste in peretele de mai jos. Nu e de gluma, fata de cum am mers pana acum, inaintarea in paralel a secunzilor nu e o idee buna.

Trecem iute (morcovul cat varza...) de "popicarie" si traseul, destul de evident, ne scoate la capatul superior al crestei Flamme de Pierre. Rasplata e mare, imaginea vaii ce se asterne la 2500 metri sub noi e coplesitoare. Mai puternica insa e imaginea fetei gri-proaspat, ajunsa astfel in urma prabusirilor de acum 4 ani. Am vazut chiar pitoane pe peretele nou-nascut, dar cred ca trebuie sa ai mult testosteron pentru asta. Multi bolovani de deasupra stau ancorati in mai nimic si intr-un fel tare ma bucur ca ruta noastra e pe creasta din stanga, la adapost de d-l Newton.

Petit & Grand Dru, Aguille Verte.

De aici in sus e cu totul altceva. Stanca e muuult mai aderenta, desi camasile corzilor si si un crac al pantalonilor mei- vor avea de suferit. Peretele vertical impune multe pasaje tehnice, insa din fericire vom gasi destule pitoane de asigurare. Friends will be friends, si pe asta ne bazam mereu. Pe de alta parte, ne e clar ca noaptea ne va prinde undeva pe drum. Joe Indianul (a.k.a. Janos Torok) e cel ce preia ascensiunea pe o portiune surplombata, bine impanata cu asigurari mobile. Din loc in loc pitoane plantate aiurea ne duc pe unde nu trebuie si asta inseamna timp pretios.  

Tensiunea, incordarea dinaintea intunericului, nu ne-a ocolit nici de data asta, dar ca de obicei, odata cu acceptarea faptului ca vom face bivuac, ne linistim. Altimetrul ne asigura ca varful e la 50 metri deasupra. Bezna din jur ne linisteste; Zsolt e cel ce va amenaja un bivuac pe cinste. Daca regret ceva e ca nu mi-am luat piciorul de elefant facut de cei de la Nahanny, care ne-a incalzit excelent in alte nopti. E ok si cu folia de supravietuire, noaptea va trece greu, dar suportabil. Undeva in fata, departe, vedem luminite pe Grande Jorasses.

A doua zi, soarele ne va da destula caldura sa parcurgem ultima bucata pana sus. Capul Fecioarei e ciupit de traznete, dar lumina ireala a diminetii pe Petit Dru a meritat bivuacul neplanificat. Sub noi, in fata, la mii de metri mai jos, francezii isi beau cafeaua in Chamonix. in spate, la o zi intreaga de rapeluri, refugiul nostru. Nu incep rapelul pana nu pun mana pe bucata de aluminiu, asa, ca amintire.


Cronologic, a fost altfel. inainte de Petit Dru, am incercat Walker-ul pe Grande Jorasses, dar furtuna neasteptata ce ne-a prins in Diedru (la jumatatea rutei, dupa doua zile) ne-a silit sa chemam elicopterul, dupa un bivuac cald si cu picioare de elefant Nahanny- dar in furtuna. Tipul care a coborat la noi mirosea puternic a aftershave. Dupa o zi de odihna aveam sa urcam pe Ma-Ika, un TD pe cel mai mic pilier, din stanga, al lui Grande Jorasses. Ideea cu Petit Dru pentru incheiere, a lui Joe si Zsolt, a fost excelenta. in final, doar atat: am avut placerea sa ii filez si pozez pe Joe Indianul si pe Zsolt Torok pana sus.

Cristi Tzecu

Alte fotografii pe momente.ro. Nu le ratati!

Articol preluat de pe roclimbing.net